Lucruri mai puțin știute despre floarea-soarelui
Dezvoltarea comercială a florii-soarelui a constituit un efort internațional pe parcursul mai multor continente și mii de ani.
Floarea-soarelui a fost o cultura comuna între triburile amerindiene din America de Nord. Aceasta a fost cultivată în regiunile de astăzi ale Arizonei și New Mexicului, în jurul anului 3000 î.Hr. Există opinii susținute de arheologi conform cărora floarea-soarelui a fost cultivată înaintea porumbului.
Nativii americani au inițiat cultivarea florii-soarelui, pornind de la tipul original de plantă, stufos, cu multiple calatidii, pentru a obține o plantă cu o singură tulpină ce susține o floare imensă.
Utilitățile plantei
Utilizările diversificate ale culturilor includ măcinarea pentru producerea de făină sau șrot, destinată preparării pâinii și a prăjiturilor. Semințele erau prăjite, sparte și consumate întregi, fie ca gustare, fie în amestec cu alte semințe, nuci și boabe, pentru a forma un fel de musli.
Americanii timpurii au constatat că uleiul de floarea-soarelui poate fi extras și utilizat în bucătărie.
Pe lângă valoarea sa ca aliment, arheologii au evidențiat că floarea-soarelui avea diverse utilizări nealimentare. Uleiurile și pigmenții obținuți din floarea-soarelui au fost folosiți pentru protecție solară sau ca bază pentru vopseaua purpurie utilizată în decorarea pielii, părului sau textilelor. În același timp, tulpina fibroasă robustă a plantei a fost exploatată în construcții.
Descoperirea de către europeni
Floarea-soarelui a continuat să fie o cultură esențială în America de Nord până când exploratorii europeni au descoperit-o în 1510. Spaniolii au fost primii care au colectat semințe de floarea-soarelui în cantități semnificative și le-au transportat în Europa.
Cu toate acestea, în următorii 200 de ani, europenii au ignorat potențialul alimentar și oleaginos al florii-soarelui. În schimb, florile cu aspect exotic s-au răspândit în Europa de Vest, fiind folosite ca plante ornamentale sau, într-o măsură mai mică, în scopuri medicinale, având proprietăți antiinflamatoare.
Extinderea în Europa
Cultivarea florii-soarelui a evoluat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea și s-a extins în Europa, inclusiv în Rusia și Ucraina, până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
În Rusia, s-a observat potențialul acestei culturi pentru producția de ulei, însă această dezvoltare a fost influențată parțial de o întorsătură a sorții și de dictatul Bisericii Ortodoxe din Rusia.
În secolul al XVIII-lea, Biserica a emis o interdicție privind consumul de alimente produse din diverse uleiuri și grăsimi în timpul postului. Pentru a ajuta credincioșii să respecte această regulă, ortodoxia a publicat o listă de substanțe interzise, omițând însă uleiul de floarea-soarelui din aceasta.
Cererea pentru ulei de floarea-soarelui a crescut rapid, iar suprafața cultivată s-a extins la peste 800.000 de hectare în Rusia și Ucraina în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Pe măsură ce suprafața cultivată a continuat să crească, piața pentru cultură s-a diferențiat în două segmente distincte – semințe oleaginoase și semințe de consum.